Romania, tara mea!

Iata ca a trecut o luna de cand sunt plecat, a trecut o luna de cand nu am mai calcat pe pamant romanesc, incet, incet mi se face dor de aglomeratie, de praf si de stres. Zilnic ma trezesc undeva pe la ora 11:00, casa e goala, fetele inca dorm (camera nostra e la parter, fetete sunt la etajul 1), ma duc in bucatarie sa-mi prepar faimosul bol de cereale apoi ma bag in pat si astept ca ceva sa se intample. Fetele isi fac aparitia undeva pe la 11:30, pline de energie, zambitoare si frumoase, noi, baietii, cu laptop-urile in fata, cearcane, voci ragusite, niste maimute dotate cu GPS, le salutam.

Ele, intra, se indreapta spre geamul nostru aburit, il deschid repede si ne spun “Nah, ce facem astazi?”, “Uite la ce ne-am gandit..”, desigur, am fost vanduti deja, programul a fost setat, organizat strategic, pus in folie, pregatit pentru un grant european. Noi, desigur, da, mergem la cumparaturi, asa-i, ar trebui sa mergem acolo si acolo, bine zici, putem manca aia, da, ne ridicam din pat si da, e ok, in 5 minute plecam!

Desigur, niciodata nu ajungem sa plecam in 5 minute, imi trebuie minim 30 de minute sa ma decid cu ce ma imbrac, sa analizez vremea, sa ma spal pe dinti si alte treburi plus inca 10-15 minute sa-mi fac parul. Intr-un final plecam dupa o ora si ceva, colegii stau in usa de ceva timp, eu ma incalt gingas si zambesc irezistibil....

Ok, in sfarsit ajungem la unul dintre supermarket-urile apropiate de casa noastra, cel mai apropiat fiind undeva la 10-15 minunte si inca unu la aproximativ 20, tot mersul asta pe jos probabil nici astazi nu ma face sa cred ca sunt undeva la 3000 de km distanta de patul meu, pentru ca, totul parca sta in loc aici, masinile zici ca danseaza vals pe drumuri, strazile sunt populate de copaci si doi, trei oameni de decor, soarele vesnic iti rade in fata, totul este incredibil de relaxant si de lent.

In fine, ne aflam in supermarket, oferte de “top” si preturi “mici” peste tot, gama de produse lasa de dorit, putin din toate, gramaje limitate, E-uri peste tot, pana si in paine, cu un numar de peste 5. Mai bine de 80% din produse sunt importate, gasesti o gramada de alimente din Asia. Peste si lapte gasesti in belsug, pateul doar in conserve mici, mezelurile si branzeturile sunt putine, cateva tipuri din fiecare. Legume si fructe gasesti doar ca lumea nu prea cumpara, iaurturile stau in frigidere, foarte putine branduri, in principiu gasesti produsele magazinului (E, Continente, Pingo Doce, Dia) care sunt ieftine si desigur, cele cunoscute si de noi dar mult, mult mai putine.

Reducerile de pret sunt controlate de stat, prin urmare, daca un lant de supermarket-uri vrea sa reduca pretul, de exemplu, la zahar, mai intai trebuie sa faca o cerere la stat. Statul va face o analiza a pietii si va impune pretul la produs pentru toate magazinele din orasul respectiv. Prin urmare, nu exista concurenta intre magazine, ei trebuie sa gaseasca alte modalitati pentru a atrage clientii. Si atunci, singura modalitate pentru supermarket-uri este refugierea lor in mall-uri cu speranta ca celelalte magazine, cele de haine in special (nu sunt controlate de stat), vor face lege pentru ei. De exemplu, sunt doua mari mall-uri in Coimbra, unul se afla dupa podul Santa Clara care traverseaza raul Mondego si celalalt sub cel mai mare stadion de fotbal din Coimbra, da, am zis sub!

Cele doua mall-uri au in interior cea mai buna oferta de magazine internationale, H&M, Zara, Pull and Bear, Springfield si asa mai departe, in functie de ofertele lor, de marfa lor, cumparatorii se mobilizeaza la una dintre cele doua mari linii de supermarket-uri din Portugalia, Jumbo si Continente, pentru a-si face cumparaturile zilnice. Proprietarii lor find si cei mai bogati din tara si aparent amici foarte buni.

Cam asta ar fi cu magazinele. In Portugalia, te descurci cu 10 euro pe saptamana, maxim 13, daca mananci cereale cu lapte dimineata, sandwitch-uri (mortadela si cascaval) dupamasa si seara eventual bei un iaurt, mananci un fruct, peste sau paine cu pateu. Desigur, daca mergi cu un grup si mai ales daca prinzi niste fete talentate, pui acolo 20 euro de caciula la un fond comun si mai papi o supica calda, cartofi cu carne, spaghete, prajitura, fel si fel de inventii. Prin urmare, daca stii un pic de money management sau stii sa faci diferenta dintre moft si necesitate, ti-ai scos cu 60 euro mancarea pe luna.

Mai adaugi 150 euro pentru chirie plus vreo, sa zicem, nu am primit facturile inca, 20 euro pe luna cheltuielile casei. Din 333 euro pe luna cat primesti de la grant, iti mai raman 103 euro cu care sa-ti hranesti Ego-ul. Merita sa mergi in Erasmus? Da!

Ce am invatat eu pana acuma? Sa-mi iubesc tara mai mult, cu siguranta!

In primul rand, un supermarket e supermarket la noi, intr-adevar, cu 42 de lei parca nu iti vine sa traiesti in Romania, chit ca nu am incercat acolo, slava Domnului, mama se asigura ca am de toate. La noi in tara ii mult mai multa energie, mai multa miscare, mai mult stres si praf. Simti ca traiesti, ca efectiv existi. Aici in Portugalia, parca esti o umbra, te simti inutil si parca natura iti impune sa te obisnuiesti cu idea ca “e ok sa nu faci nimic, toti facem asta!”

In Arad avem ore de varf, statii pline de oameni grabiti, probleme peste probleme, provocari ale vietii... Romania iti ofera zi de zi o noua lectie, o scoala gratuita, vesnic deschisa care te face mai puternic. Portugalia te invata sa stai linistit, sa te uiti la soare, sa te pierzi prin nisip si sa numeri palmierii. Pentru inceput mi-a placut, a fost o deconectare, un rasfat, o vacanta dar acum astept sa se termine, efectiv vreau noroi si gropite in asfalt, vreau sa vad oameni suparati, oameni care trec prin tine daca te misti incet. Vreau energia care imi oferea Romania zi de zi, vreau feeling-ul acela care ma facea sa lupt pentru o viata mai buna, pentru a excela. Iubeste-ti tara pentru ca e probabil singura care te face sa simti efectiv ca traiesti. Crede-ma nu vrei sa fi doar o umbra in viata asta!

Trebuie sa recunosc totusi, Portugalia este o tara civilizata, calma, cu locuitori calzi, fericiti, gata sa te imbratiseze. Au o cultura frumoasa, invata si accepta schimbarile din jur, asculta de semenii lor si fac tot posibilul ca tu sa te simti bine alaturi de ei. Totusi, chiar daca m-am indragostit de palmieri, de oameni, de plaja, in sufletul meu tot Romania ramane si o spun asta, poate cu lacrimi, pentru ca Romania e tara in care m-am nascut, am crescut si am devenit ceea ce sunt astazi, asta e tot ce conteaza pentru mine.

Multumita acestei experiente am sa-mi iubesc tara mai mult, am sa fac tot posibilul ca tara noastra sa fie the true land of choice. Imbratisez toti romanii, mandriti-va ca sunteti romani asa cum ma mandresc eu in fiecare zi!

Articol scris de Norbert Szucs.

 

 

 

   

Destin?

Ce poti sa faci atunci cand colegul tau de camera devirusaza laptop-urile fetelor? Desigur, te pui sa scri ceva PTV-istilor tai preferati. Nu am sa va incarc capsoarele cu ce am mai facut noi zilele astea prin Coimbra pentru ca, sincer, nu prea am facut prea multe. Ok, hai ca va scriu cateva randuri, stiu ca sunteti curiosi.

Ultimele doua saptamani, in mare parte, am frecventat cursurile de portugheza, am avut si primul nostru test care, zic eu, l-am trecut cu brio. Weekend-ul trecut am mai avut ceva activitati cum ar fi un mic BBQ in curte impreuna cu mica noastra familie Erasmus (16 mai exact) plus alti amici care s-au adunat pe parcurs, am fost undeva pe la 30 dupa miezul noptii. Dupa cateva pahare de vin din Porto (cel mai bun vin din Portugalia, se numeste Porto, e rosu si e foarte dulce), o discutie aprinsa cu o amica din Polonia legata de Grey's Anatomy si alte seriale preferate, urmata de o intrerupere, italienii au inceput sa cante...

In fine, mi se arunca o doza de bere, nu, nu vreau sa promovez consumul de alcool, ba din contra (si acum urmeaza propozitia minune), stay in school, don't do drugs or alcohol, deci, mi se arunca o doza de bere de la o alta amica de a mea, o brazilianca de data asta, se pune ea usor langa mine si ma intreaba daca cred in destin...

Eu sa cred in destin? Ma gandesc asa profund, destin... Imagineaza-ti ca mergi la un medic oarecare, te afli intr-un salon de asteptare, esti usor asezat pe o canapea, in dreapta ta vezi o usa marcata cu litera A si in stanga una marcata cu B. Trebuie sa decizi, nu ai nici o trimitere, ambele usi sunt disponibile, nimeni nu-ti impune nimic.

Bun, sa zicem ca aleg B, eu pur si simplu ma ridic si aleg usa din stanga, intru inauntru, minute mai tarziu, pe langa faptul ca primesc o atentie deosebita, un tratament ieftin si bun, mi se ofera, total iesit din comun, un job bine platit si un numar de telefon de la asistenta mult prea tanara si frumoasa. O fi destin? Dar daca alegeam A?

Eu gandindu-ma asa la termenul asta, destin, ma face sa ma gandesc, oarecum, ca as fi limitat. De parca as fi intr-o cutie cu gauri si indiferent in care gaura pic, tot intr-o cutie mai mare ajung sau, si mai interesant, indiferent de efortul pe care il depui in viata, locul tau e deja rezervat, este destinul tau, tu trebuie sa fi mecanic, astronaut, dentist sau bucatar, locul tau e acolo indiferent de usa pe care o deschizi.

Si atunci, aici vine paradoxul, daca stau 30 de ani in pat, visand cai verzi, pe spatele parintilor mei, asta e destinul meu? Sau muncesc 30 de ani, lupt pentru o viata mai buna, caut, accept noi oportunitati si provocari, ajung undeva cat mai sus posibil, asta e tot destinul meu?

Merita sa revin la intrebare, crezi in destin? Raspunsul este nu, categoric nu, viata este in mainile tale, tu iti faci destinul, visele tale, toate visele tale se implinesc multumita tie, pentru ca tu vrei, tu lupti pentru ele.

Tu ce zici, crezi in destin? Lasa un comentariu si spune-ne parerea ta!  

Articol scris de Norbert Szucs.

PTV in Erasmus!

Si iata a trecut o saptamana de cand am inceput experienta ERASMUS in Portugalia. Haideti sa nu intru prea mult in detalii ca sa nu va pierd pe drum. Programul Erasmus sau Grantul Erasmus face parte din grupul proiectelor europene gen EVS (SEV – Serviciu European de Voluntariat) si YiA (TiA – Tineret in Actiune) doar ca este pe plan universitar, nu voluntariat. Prin urmare, daca esti un student cu medii bune si cunosti destul de bine o limba de circulatie ai sanse bune sa studiezi pe o perioada de 6-12 luni oriunde* in Europa cu o bursa destul de generoasa.

*vezi lista de colaboratori a Universitatii din care faci parte (ex: Universitatea “Aurel Vlaicu” Arad)

Sunt convins ca multi dintre voi ati dori sa evadati un pic din tara si sa vedeti cum se studiaza dupa granita sau mai bine zis cum se traieste pe cont propriu, sa va dezvoltati in primul rand personal, sa dobanditi mai multa incredere in voi, mai mult curaj si in al doilea rand sa construiti o noua viata sociala de la zero, aici incepe sa para tricky si scary, nu? Chiar de loc, citeste mai departe...

Dupa o calatorie lunga de peste 15 ore (poate ca exagerez un pic, 4 ore de mers cu masina pana la Budapesta, 2 ore de zbor pana la Brusseles, 3 ore de zbor pana la Lisabona, o ora de mers pe jos pentru ca, iti dai seama, autobuzele din capitala nu accepta bagaje mari iar taxiurile percep o taxa de bagaj. Sa nu mai vorbim de trotuarele rigide si unfriendly pentru trolerele noastre. In fine, am mai luat si un tren spre Coimbra care a durat doua ore si ceva, un taxi pana in fata casei, aproximativ 5 minute si mai adaug la amestec aproximativ 4 ore de stat aiurea prin aeroporturi), deci, da, dupa o calatorie lunga de peste 15 ore am ajuns si noi la destinatie, rupti de oboseala, infometati si lipiciosi.

Ce urmeaza sa-ti scriu nu e un lucru dramatic sau descurajator, este chiar distractiv. Cand am ajuns in casa, dupa ce, desigur, am fost intampinati de catre o parte din noua noastra familie, cehii, slovacii si brazilienii, am aflat ca proprietarul a uitat sa ne lase cheile de la camere si ca, atentie, sa stam linistiti ca totusi, este o camera deschisa pentru noi, iti dai seama, noi rupti de oboseala, mai ca ne apuca plansul gandindu-ne ca trebuie sa impartim un pat (ma rog, cei patru au dormit pe o saltea, eu am avut un pat intreg pentru mine).

Nici nu am sa incep sa-ti povestesc faptul ca datorita oboselii apasatoare pe care o aveam, observam fiecare chichita, toate defectele, de la miros, pereti, mobila, mizerie, tot, efectiv ne venea sa plangem. Ba mai rau, eu si colegul meu, Ovidiu am mers in cautarea unui hostel intr-un oras in care de abia am calcat. Pot sa spun ca a fost o noapte memorabila, un team building continu si necesar care ne-a aratat clar ca aventura noastra a inceput si ca nu mai suntem in palmele parintilor nostri.

A venit si primul rasarit de soare in Coimbra, lumina de abia batea prin camera, era usor rece si copilasii dormeau adanc, faceau din cand in cand mici zumzete de bucurie si atunci, uitandu-ma prin jurul camerei mi-am dat seama cat de stupid am fost si ca, defapt cat de bine e aici, ce liniste e si ca ce relaxant pare totul.

Usor, usor s-au trezit si micutii, ciripeau ca pasarelele dupa mancare, dupa scurt timp ne-am dat seama ca frigiderul nostru e undeva la doua mii si ceva de kilometrii distanta. Da dragii mei, a trebuit sa ne luam de mancare, suna groaznic stiu. In fine, am avut noroc ca unii dintre noi au mai strecurat printre haine cateva bunataturi de la mamica, o sunculita, un salam, cateva conserve de pateu...

Amortiti inca de foame si calatorie am hotarat sa iesim din grota, sa vedem ce ii dincolo de geam. Cu greu, usor lipiciosi, inca imbracati in aceasi haine, ne-am luat sufletele si am plecat in drumetie sa descoperim Coimbra sau mai bine zis supermarket-urile din apropiere. Mai intai am dat de piata, o piata cu doua etaje dotata cu scari rulante, va rog frumos!

Orasul e foarte frumos, intrec toate asteptarile, ofera constant un aer cald, relaxant, oamenii sunt deschisi, nu atat de zambareti ca si in Danemarca (am sa va povestesc intr-o zi si de aia) dar moi, calzi si din nou, foarte relaxanti. Ce sa va povestesc de traficul din Coimbra? O masina ici-colo si aia, parca merge in reluare. O chestie foarte faina, daca vrei sa treci pe trecerea de pietoni si e rosu, se poate! Soferul nu se supara, ba din contra, se opreste frumos si te saluta. Ce zici tu de asta? Crezi ca la noi se va implementa o data? Si am mai observat o chestie, toata lumea spune multumesc, chiar si pentru o nimica toata, iti spune multumesc urmat de un zambet.

Parca toata lumea vine cu zaharelul la tine, nu, parca toata lumea doarme 70% din zi, sunt plini de energie si asta e jobul lor, sa te salute, sa iti multumeasca, sa-ti zambeasca... Totusi, daca tragi cu ochii la orizont si vezi tot cimentul ala acoperit de palmieri, fantani arteziene si culori colorate plus cativa indivizi aruncati in peisaj, pare un pic plictisitor, monoton si parca ti dor de casa, de praf, de circulatia aia dura, de oamenii grabiti care ar fi in stare sa treaca peste tine. Oare ce te ajuta mai mult, un cadru linistit si relaxant sau unul usor stresant si energizat, eu unul prefer sa simt viata, praful si problemele decat sa dorm, sa fac plaja si sa numar portocalele din copaci. Vedem ce vor face aceste 6 luni din noi...

Deja a trecut o saptama si parca ma simt diferit, spal vase, haine, fel si fel de munci ale casei care se faceau in mod automat de mama, sincer, stiam ca e greu sa tot faci treburile astea, cel putin imi imaginam, dar dupa 5 ore de portugheza pe zi, vi acasa, te pui sa mai si faci de mancare cu fetele (eh, ajut si eu cu ce pot, mai tai acolo un cartof sau o ceapa) si apoi sa mai si speli vasele, esti fizic terminat si sunt doar cateva farfurii. Mami, de abia acuma mi-am dat seama cati nervi iti trebuie zilnic, sau mai bine zis, cata energie... Oare am sa ma obisnuiesc cu idea?

Nu, probabil ca nu, dar accept situatia si ma conformez, am norocul cu copilasii, sunt extraordinari, mereu pregatiti sa-ti sara in ajutor, de multe ori simt de parca as fi intr-un team building organizat pentru ca efectiv suntem mereu impreuna, orice lucrusor, oricat de mic ar fi el, il facem impreuna, fapt care te face sa te simti in familie. Da, pot spune ca am devenit o familie si nu cred ca as putea sa trec prin experienta asta fara ei pentru ca, in primul rand, ei sunt cei care ma tin intreg si departe de dorul de casa. Desi, totusi am sa va spun, si sper sa nu citeasca copilasii mei, ca imi este foarte dor de parinti, de familie, de prietenii mei si nu in ultimul rand, de voi, PTVistii!

De ce nu am reusit sa va scriu mai repede? Pentru ca orice lucru portughez se face in zece zile, cum ar fi instalarea internetului. Proprietarul ne-a promis martea trecuta instalarea lui si de atunci ne tot promite ca “astazi pana la sfarsitul zilei vom avea net” si uite ca astazi (14.09) inca nu avem. Noroc ca exista mult iubitul fast food (nu dau nume, oricum stiti despre care vorbesc) care ne ofer WiFi gratuit, o priza si nici nu ne obliga sa consumam. Dar cum sa-ti zic, nu prea iti convine sa tot mergi in oras sa stai pe internet cand tu oricum platesti www-ul o data cu chiria, in fine.

Si un ultim paragraf pentru voi, pentru ca nu vreau sa va plictisesc si nici nu am prea multe sa va spun inca, voi incheia acest articol cu mancarea. Trebuie sa va spun ca sunt foarte norocos cu fetele, nu in sensul acela, efectiv cu Andreea si Ada, fetele care imi mentin burtica plina. Serios, sunt niste bucatarese de exceptie, pe langa faptul ca am ajuns sa inventam retete (gen paste cu sos de rosii si ton maruntit) si ies chiar foarte bune. In concluzie, suntem fericiti si pregatiti pentru provocarile erasmusiene ce vor urma, stai pe aproape si vei afla si tu.

Pana atunci, ma bucur ca mi-ati citit articolul, sper sa mai reveniti, aveti grija de voi, activati in organizatie si luptati pentru visele voastre pentru ca toate se implinesc la un moment dat, va pup!

Daca aveti intrebari legate de programul Erasmus, sunt la dispozitia voastra.

Articol scris de Norbert Szucs.