Si iata a trecut o saptamana de cand am inceput experienta ERASMUS in Portugalia. Haideti sa nu intru prea mult in detalii ca sa nu va pierd pe drum. Programul Erasmus sau Grantul Erasmus face parte din grupul proiectelor europene gen EVS (SEV – Serviciu European de Voluntariat) si YiA (TiA – Tineret in Actiune) doar ca este pe plan universitar, nu voluntariat. Prin urmare, daca esti un student cu medii bune si cunosti destul de bine o limba de circulatie ai sanse bune sa studiezi pe o perioada de 6-12 luni oriunde* in Europa cu o bursa destul de generoasa.
*vezi lista de colaboratori a Universitatii din care faci parte (ex: Universitatea “Aurel Vlaicu” Arad)
Sunt convins ca multi dintre voi ati dori sa evadati un pic din tara si sa vedeti cum se studiaza dupa granita sau mai bine zis cum se traieste pe cont propriu, sa va dezvoltati in primul rand personal, sa dobanditi mai multa incredere in voi, mai mult curaj si in al doilea rand sa construiti o noua viata sociala de la zero, aici incepe sa para tricky si scary, nu? Chiar de loc, citeste mai departe...
Dupa o calatorie lunga de peste 15 ore (poate ca exagerez un pic, 4 ore de mers cu masina pana la Budapesta, 2 ore de zbor pana la Brusseles, 3 ore de zbor pana la Lisabona, o ora de mers pe jos pentru ca, iti dai seama, autobuzele din capitala nu accepta bagaje mari iar taxiurile percep o taxa de bagaj. Sa nu mai vorbim de trotuarele rigide si unfriendly pentru trolerele noastre. In fine, am mai luat si un tren spre Coimbra care a durat doua ore si ceva, un taxi pana in fata casei, aproximativ 5 minute si mai adaug la amestec aproximativ 4 ore de stat aiurea prin aeroporturi), deci, da, dupa o calatorie lunga de peste 15 ore am ajuns si noi la destinatie, rupti de oboseala, infometati si lipiciosi.
Ce urmeaza sa-ti scriu nu e un lucru dramatic sau descurajator, este chiar distractiv. Cand am ajuns in casa, dupa ce, desigur, am fost intampinati de catre o parte din noua noastra familie, cehii, slovacii si brazilienii, am aflat ca proprietarul a uitat sa ne lase cheile de la camere si ca, atentie, sa stam linistiti ca totusi, este o camera deschisa pentru noi, iti dai seama, noi rupti de oboseala, mai ca ne apuca plansul gandindu-ne ca trebuie sa impartim un pat (ma rog, cei patru au dormit pe o saltea, eu am avut un pat intreg pentru mine).
Nici nu am sa incep sa-ti povestesc faptul ca datorita oboselii apasatoare pe care o aveam, observam fiecare chichita, toate defectele, de la miros, pereti, mobila, mizerie, tot, efectiv ne venea sa plangem. Ba mai rau, eu si colegul meu, Ovidiu am mers in cautarea unui hostel intr-un oras in care de abia am calcat. Pot sa spun ca a fost o noapte memorabila, un team building continu si necesar care ne-a aratat clar ca aventura noastra a inceput si ca nu mai suntem in palmele parintilor nostri.
A venit si primul rasarit de soare in Coimbra, lumina de abia batea prin camera, era usor rece si copilasii dormeau adanc, faceau din cand in cand mici zumzete de bucurie si atunci, uitandu-ma prin jurul camerei mi-am dat seama cat de stupid am fost si ca, defapt cat de bine e aici, ce liniste e si ca ce relaxant pare totul.
Usor, usor s-au trezit si micutii, ciripeau ca pasarelele dupa mancare, dupa scurt timp ne-am dat seama ca frigiderul nostru e undeva la doua mii si ceva de kilometrii distanta. Da dragii mei, a trebuit sa ne luam de mancare, suna groaznic stiu. In fine, am avut noroc ca unii dintre noi au mai strecurat printre haine cateva bunataturi de la mamica, o sunculita, un salam, cateva conserve de pateu...
Amortiti inca de foame si calatorie am hotarat sa iesim din grota, sa vedem ce ii dincolo de geam. Cu greu, usor lipiciosi, inca imbracati in aceasi haine, ne-am luat sufletele si am plecat in drumetie sa descoperim Coimbra sau mai bine zis supermarket-urile din apropiere. Mai intai am dat de piata, o piata cu doua etaje dotata cu scari rulante, va rog frumos!
Orasul e foarte frumos, intrec toate asteptarile, ofera constant un aer cald, relaxant, oamenii sunt deschisi, nu atat de zambareti ca si in Danemarca (am sa va povestesc intr-o zi si de aia) dar moi, calzi si din nou, foarte relaxanti. Ce sa va povestesc de traficul din Coimbra? O masina ici-colo si aia, parca merge in reluare. O chestie foarte faina, daca vrei sa treci pe trecerea de pietoni si e rosu, se poate! Soferul nu se supara, ba din contra, se opreste frumos si te saluta. Ce zici tu de asta? Crezi ca la noi se va implementa o data? Si am mai observat o chestie, toata lumea spune multumesc, chiar si pentru o nimica toata, iti spune multumesc urmat de un zambet.
Parca toata lumea vine cu zaharelul la tine, nu, parca toata lumea doarme 70% din zi, sunt plini de energie si asta e jobul lor, sa te salute, sa iti multumeasca, sa-ti zambeasca... Totusi, daca tragi cu ochii la orizont si vezi tot cimentul ala acoperit de palmieri, fantani arteziene si culori colorate plus cativa indivizi aruncati in peisaj, pare un pic plictisitor, monoton si parca ti dor de casa, de praf, de circulatia aia dura, de oamenii grabiti care ar fi in stare sa treaca peste tine. Oare ce te ajuta mai mult, un cadru linistit si relaxant sau unul usor stresant si energizat, eu unul prefer sa simt viata, praful si problemele decat sa dorm, sa fac plaja si sa numar portocalele din copaci. Vedem ce vor face aceste 6 luni din noi...
Deja a trecut o saptama si parca ma simt diferit, spal vase, haine, fel si fel de munci ale casei care se faceau in mod automat de mama, sincer, stiam ca e greu sa tot faci treburile astea, cel putin imi imaginam, dar dupa 5 ore de portugheza pe zi, vi acasa, te pui sa mai si faci de mancare cu fetele (eh, ajut si eu cu ce pot, mai tai acolo un cartof sau o ceapa) si apoi sa mai si speli vasele, esti fizic terminat si sunt doar cateva farfurii. Mami, de abia acuma mi-am dat seama cati nervi iti trebuie zilnic, sau mai bine zis, cata energie... Oare am sa ma obisnuiesc cu idea?
Nu, probabil ca nu, dar accept situatia si ma conformez, am norocul cu copilasii, sunt extraordinari, mereu pregatiti sa-ti sara in ajutor, de multe ori simt de parca as fi intr-un team building organizat pentru ca efectiv suntem mereu impreuna, orice lucrusor, oricat de mic ar fi el, il facem impreuna, fapt care te face sa te simti in familie. Da, pot spune ca am devenit o familie si nu cred ca as putea sa trec prin experienta asta fara ei pentru ca, in primul rand, ei sunt cei care ma tin intreg si departe de dorul de casa. Desi, totusi am sa va spun, si sper sa nu citeasca copilasii mei, ca imi este foarte dor de parinti, de familie, de prietenii mei si nu in ultimul rand, de voi, PTVistii!
De ce nu am reusit sa va scriu mai repede? Pentru ca orice lucru portughez se face in zece zile, cum ar fi instalarea internetului. Proprietarul ne-a promis martea trecuta instalarea lui si de atunci ne tot promite ca “astazi pana la sfarsitul zilei vom avea net” si uite ca astazi (14.09) inca nu avem. Noroc ca exista mult iubitul fast food (nu dau nume, oricum stiti despre care vorbesc) care ne ofer WiFi gratuit, o priza si nici nu ne obliga sa consumam. Dar cum sa-ti zic, nu prea iti convine sa tot mergi in oras sa stai pe internet cand tu oricum platesti www-ul o data cu chiria, in fine.
Si un ultim paragraf pentru voi, pentru ca nu vreau sa va plictisesc si nici nu am prea multe sa va spun inca, voi incheia acest articol cu mancarea. Trebuie sa va spun ca sunt foarte norocos cu fetele, nu in sensul acela, efectiv cu Andreea si Ada, fetele care imi mentin burtica plina. Serios, sunt niste bucatarese de exceptie, pe langa faptul ca am ajuns sa inventam retete (gen paste cu sos de rosii si ton maruntit) si ies chiar foarte bune. In concluzie, suntem fericiti si pregatiti pentru provocarile erasmusiene ce vor urma, stai pe aproape si vei afla si tu.
Pana atunci, ma bucur ca mi-ati citit articolul, sper sa mai reveniti, aveti grija de voi, activati in organizatie si luptati pentru visele voastre pentru ca toate se implinesc la un moment dat, va pup!
Daca aveti intrebari legate de programul Erasmus, sunt la dispozitia voastra.
Articol scris de Norbert Szucs.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu